DESPRE CĂINŢĂ. DESPRE NECAZURI ŞI BIRUIREA TRISTEŢII”

“DESPRE MĂRGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CĂINŢĂ. DESPRE NECAZURI ŞI BIRUIREA TRISTEŢII”

1. Ar fi trebuit prea iubite Staghirie, cel mai iubit prieten dintre toţi prietenii mei, ca în aceste clipe să fiu alături de tine, să simt împreună cu tine durerea nenorocirii tale şi să-ţi uşurez, pe cât se poate, o parte din tristeţea ce te stăpâneşte, fie sfătuindu-te cu cuvântul, fie slujindu-te cu fapta, fie ajutându-te în alt chip. Dar boala trupului meu şi durerea grozavă de cap pe care o am mă silesc să stau în casă şi mă împiedică să-ţi slujesc eu însumi cu folos. Totuşi, nu voi pregeta să fac, cât îmi stă în putinţă, ceea ce-mi mai rămâne de făcut spre mângâierea ta şi spre folosul meu. Poate că, chiar şi aşa, îţi voi fi de vreun ajutor ca să suporţi cu curaj starea ta de acum. Dar dacă nu voi reuşi să fac ceva, faptul că n-am lăsat la o parte nimic din tot ce stă în puterea mea va aduce pe viitor oarecare uşurare sufletului meu. Omul care face tot ce socoteşte că trebuie făcut pentru a pune capăt durerii celor suferinzi, dar nu reuşeşte, nu are mustrări de cuget din pricina nereuşitei; descărcat de povara învinuirilor, este silit să poarte numai povara tristeţii că toate strădaniile sale au fost zadarnice. Dacă s-ar fi întâmplat să fiu unul dintre cei bine plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, dintre cei care pot căpăta mari daruri de la Dumnezeu, n-aş înceta de a mă ruga pentru tine, prietene drag. Dar pentru că mulţimea păcatelor mele mi-a nimicit atât îndrăznirea către Dumnezeu, cât şi tăria, voi încerca să-ţi aduc oarecare mângâiere prin cuvintele pe care ţi le scriu. Doctorii au căderea de a îndepărta durerile şi de a pune capăt suferinţei bolnavilor; dar nu sunt oprite de a mângâia şi a încuraja pe bolnavi nici slugile rânduite să-i îngrijească; ba dimpotrivă, ele sunt acelea care dau mult curaj bolnavilor, mai cu seamă când se bucură de încrederea lor. Nu-ţi pot fi doctor; voi încerca însă să fiu o slugă care-ţi spune cuvinte de mângâiere. Dacă o parte din cuvintele mele ar putea stinge cumplita ta durere, mi-am ajuns scopul; dacă însă în sufletul meu nu voi găsi nici un cuvânt în stare să-ţi potolească durerea, atunci, fără îndoială, va primi râvna mea Cel care ne-a poruncit prin Fericitul Pavel să plângem cu cei ce plâng şi să ne smerim cu cei smeriţi .
Mi se pare că pricina tristeţii tale este una singură, anume furia acestui demon rău. Se poate însă vedea că multe sunt relele care se nasc din această rădăcină. Asta n-o spun de la mine, ci din cele auzite de la tine, în desele tale tânguiri, pe vremea când eram împreună, în primul rând, îmi spuneai că nu sufereai deloc de această boală înainte de a intra în monahism, dar după ce te-ai răstignit pentru lume, te-ai îmbolnăvit destul de greu, ca să ţi se tulbure sufletul şi să ajungi neputincios, în al doilea rând, spuneai că mulţi oameni trăiţi în desfătări şi petreceri, care au avut aceeaşi boală ca şi tine, n-au bolit decât putină vreme, s-au făcut sănătoşi, şi au ajuns atât de sănătoşi, că au putut să se căsătorească, să aibă mulţi copii şi să se bucure de toate bucuriile vieţii de aici, fără să li se mai întoarcă boala; tu însă, care ai trăit atât de mult timp în posturi, în privegheri şi în aspră vieţuire, nu găseşti rostul suferinţelor ce te stăpânesc, în al treilea rând, spuneai că bărbatul acela sfânt care, prin rugăciunile lui către Dumnezeu, a putut să vindece pe alţi suferinzi, n-a putut să-ţi ajute cu nimic, iubite prietene, nici el şi nici alţii, cu mai multă putere decât el, aşa că toţi s-au retras la fel de ruşinaţi, în afară de acestea, în al patrulea rând, îmi spuneai că suferi groaznic şi pentru alte pricini, că puterea tristeţii a pus stăpânire atât de mult pe sufletul tău, încât adeseori tristeţea era pe cale să te împingă să te spânzuri, să te arunci în râu sau în prăpastie, în al cincilea rând, spuneai că vezi fericiţi şi mulţumiţi pe cei de aceeaşi vârstă, care au îmbrăţişat monahismul o dată cu tine, iar pe tine, în mijlocul celei mai cumplite furtuni, în cea mai ticăloasă închisoare. Şi-mi spuneai apoi că cei înlănţuiţi cu lanţuri de fier sunt mai puţin trişti decât cei înlănţuiţi cu lanţul tristeţii care te stăpâneşte.
O altă pricină care te tulbura mai cu seamă o atribuiai temerii şi grijii ca tatăl tău să nu afle starea ta, pricinuind deci mari neplăceri sfinţilor bărbaţi care de la început te-au primit în mănăstire; căci, sprijinit de puterea şi bogăţia lui şi biruit de supărare, tatăl tău va îndrăzni orice împotriva monahilor şi nu va scăpa nici unul dintre cei care ar cădea în mâna lui. Mama ta a putut să ascundă de el cele întâmplate şi să-l mintă adeseori când întreba de tine; dacă însă se scurge mai multă vreme, spuneai tu, înşelăciunea mamei tale va fi descoperită, şi atunci tatăl tău se va răzbuna şi pe ea, şi pe monahi. Dar culmea tuturor nenorocirilor este că, spuneai tu, n-ai nici o rază de nădejde în viitor, că nici nu ştii precis dacă te vei vindeca vreodată de această boală, dacă vei scăpa de ea, din pricină că, de multe ori, aveai impresia că te-ai vindecat, dar apoi iarăşi te-a atins suferinţa. Toate aceste pricini sunt îndestulătoare ca să-ţi tulbure sufletul, să ţi-l umple de multe slăbiciuni. Da, sunt de aceeaşi părere, dar nu un suflet ca al tău, ci un suflet slăbănogit, un suflet neînvăţat, un suflet moale. Să încercăm să privim lucrurile puţin mai atent, să deşteptăm în noi gânduri cucernice, şi vom scutura ca pe un praf fin toate aceste pricini de tristeţe. Să nu socoteşti că-ţi făgăduiesc cu uşurătate lucrul acesta pentru că nu sunt cuprins de această durere şi tulburare. Voi grăi, chiar dacă vor părea unora de necrezut cuvintele mele; cred însă că tu, negreşit, nu le vei socoti de necrezut, împreună cu ceilalţi.
Când demonul acela necurat a pus stăpânire pentru prima dată pe sufletul tău şi s-a năpăstuit asupra ta în timp ce erai în rugăciune cu toţi fraţii, s-a întâmplat ca eu să nu fiu de faţă (şi mulţumesc pentru asta Iubitorului-de-oameni Dumnezeu); am aflat însă tot ce s-a petrecut ca şi cum aş fi fost prezent. Prietenul nostru al amândurora, Teofil Efeseanul, a venit la mine şi mi-a povestit totul: strâmbarea mâinilor, încrucişarea ochilor, spumă la gură, strigăte groaznice şi fără înţeles, tremurătura trupului, starea de leşin prelungit, visul pe care l-ai avut în noaptea aceea, îmi spunea Teofil că ţi s-a arătat în vis un porc sălbatic, plin tot de noroi, care sărea necontenit la tine şi se lupta cu tine; apoi, că cel care dormea alături de tine, tulburat de mişcările pe care le făceai din pricina visului, s-a deşteptat şi te-a găsit tot muncit de demon.

2. După ce Teofil mi-a adus la cunoştinţă toate acestea, m-am tulburat tot atât de mult cât te-a tulburat acest demon pe tine, iubite prietene. Târziu de tot mi-am venit în fire; mi se părea că nici una dintre nenorocirile din lume nu mai poate fi socotită nenorocire şi nici una dintre bucuriile din lume, bucurie. Cu toate că şi mai înainte eram convins de deşertăciunea lucrurilor din viaţa aceasta, totuşi în urma acestor fapte m-am convins şi mai mult de deşertăciunea lor şi am simţit pentru tine o dragoste şi mai mare. Aşa se întâmplă de obicei când vin nenorociri peste oameni: nenorocirile întăresc prieteniile şi îndepărtează cu uşurinţă ura. Într-adevăr, nu-i nimeni atât de ticălos şi atât de rău, încât să mai păstreze ură când vede pe duşmanul său căzut în nenorocire. Dacă avem milă şi ne împrietenim cu duşmanii noştri când îi vedem că suferă vreun necaz, gândeşte-te ce-a trebuit să sufăr eu când te-am văzut pe tine, cel mai iubit dintre toţi prietenii mei, pe tine, pe care te iubesc cum îmi iubesc propriul meu suflet, cuprins de o tristeţe şi de o suferinţa atât de groaznice! Să nu crezi cumva că nu împărtăşesc necazul tău, nici să nu pui din pricina asta la îndoială cuvintele mele de mângâiere. Chiar dacă am scăpat, datorită harului lui Dumnezeu, de primejdia de a fi sfâşiat şi doborât de demonul cel rău, totuşi, tocmai pentru aceasta sufăr tot atât de mult ca şi tine tristeţea şi durerea ta; nimeni din cei care ştiu să iubească, aşa cum trebuie să iubească, nu va pune la îndoială cuvintele mele.
Haide, deci, să scuturăm praful acestei tristeţi! Tristeţea aceasta va fi uşoară şi de suportat cu o condiţie: să nu ne lăsăm cu orice preţ în voia ei, ca să fim aruncaţi în prăpastie, dimpotrivă, să ne sârguim, să ne venim în fire şi să ne gândim la cele ce trebuie să facem. Multe din necazurile apărute par mari şi de nesuportat înainte de a fi cercetate bine. Dar, dacă le pui în cumpăna judecăţii, vei vedea că sunt cu mult mai uşoare decât bănuiai, nădăjduiesc ca acest lucru să se întâmple şi acum. Sus inima, deci! Să nu apuci pe drumul greşit şi necugetat al majorităţii oamenilor, care cad zdrobiţi de dureri şi astfel înverşunează pe vrăjmaş şi mai mult împotriva lor.
Dacă aş adresa spusele mele unui necredincios, care socoteşte că lumea se conduce la întâmplare sau care crede că purtarea de grijă a lumii este încredinţată unor demoni răi, osteneala mea ar fi cu mult mai grea; ar trebui mai întâi să scot din mintea lui o astfel de părere greşită, să-l conving să înţeleagă cine poartă cu adevărat grijă de univers şi la urmă să-i adresez cuvintele de mângâiere. Ţie însă, nu, scump prieten; tu, prin harul lui Dumnezeu, ştii din pruncie Sfintele Scripturi; ai moştenit de la părinţi învăţăturile cele adevărate şi mântuitoare; crezi temeinic că Dumnezeu poartă grijă de toţi şi de toate şi mai cu seamă de cei care cred în El. Le voi lăsa deci la o parte pe toate acestea şi voi începe cuvântul meu din alt loc.
Când Dumnezeu a făcut pe îngeri… Dar, mai bine, să pornesc de mai înainte, înainte de existenţa îngerilor şi a celorlalte puteri cereşti, exista Dumnezeu, Care n-are început al existenţei Sale. Fiind desăvârşit din veşnicie şi neavând nevoie de nimic (căci aceasta este însuşirea Dumnezeirii), i-a făcut pe îngeri, pe arhangheli şi pe celelalte fiinţe netrupeşti; nu le-a făcut pentru alt motiv decât datorită bunătăţii Sale. Dacă într-adevăr n-ar fi fost foarte bun, nici n-ar fi creat aceste puteri cereşti, căci nu avea trebuinţă de slujirea lor. După crearea îngerilor, a făcut şi pe om, tot pentru aceeaşi pricină, precum şi lumea întreagă. După ce a umplut lumea cu nenumărate bunătăţi, a pus pe om, această făptură firavă şi neînsemnată, stăpân peste toate lucrurile din lume şi a hotărât să fie pe pământ ceea ce este El în ceruri. Cuvintele: “Să facem pe om după chipul şi după asemănarea noastră”  nu înseamnă altceva decât că omul a primit conducerea celor de pe pământ.
După ce Dumnezeu a făcut pe om şi l-a pus într-o cinste atât de mare, i-a dat cel mai frumos loc al pământului, raiu , ca unui împărat – palatul împărătesc. Mai mult încă, voind să-i arate şi în alt chip cât de mult l-a ridicat fată de celelalte animale, le aduce la el pe toate şi-i porunceşte să le pună tuturor nume . Şi nu i-a dat omului nici un animal ca ajutor; Dumnezeu spune şi pricina: “Nu a fost găsit ajutor asemenea lui” . Prin faptul că Dumnezeu nu i-a dat omului ajutor pe cineva dintre celelalte fiinţe, l-a învăţat că este deosebire între firea lui şi firea celorlalte vieţuitoare, că el este mai de preţ în ochii lui Dumnezeu decât toate şi că nici o vieţuitoare, deşi sunt atât de multe, nu este egală cu el. După ce l-a învăţat acestea, a făcut şi femeia; prin aceasta Dumnezeu l-a cinstit din nou pe om şi i-a făcut cunoscut că femeia a fost făcută pentru el, după cum zice şi Pavel: “N-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” . Dar nu l-a slăvit numai cu atâta; dintre toate vieţuitoarele, numai omului i-a dat grai şi raţiune, l-a învrednicit cu cunoaşterea lui Dumnezeu, i-a dat bucuria de a vorbi cu Dumnezeu, atât cât este cu putinţă unui om să se bucure, i-a făgăduit că-i va da nemurirea, l-a umplut de multă înţelepciune, a sădit în el har duhovnicesc, ca şi harul proorociei într-o oarecare măsură. Şi i-a dăruit toate aceste haruri, fără ca omul să fi făcut mai înainte vreo faptă de virtute.
Dar ce a făcut omul după ce a primit bunuri atât de mari şi atât de însemnate?
A socotit pe vrăjmaş, pe diavol, mai vrednic de crezare decât pe Dumnezeu, Care i-a dăruit atâtea daruri; a dispreţuit porunca Creatorului şi a preferat înşelăciunea diavolului care s-a silit să-l nimicească definitiv şi să-l scoată dintr-odată din toate bunătăţile. Omul a preferat înşelăciunea diavolului nu pe temeiul unei fapte bune, mari sau mici, făcute lui, ci numai pe temeiul vorbei. L-a dat, oare, pierzării Dumnezeu pe omul care a arătat nerecunoştinţa chiar de la început, de la primii paşi, ca să spunem aşa? Ar fi trebuit, după toată dreptatea, să-l piardă şi să-l nimicească. A primit nenumărate bunătăţi, dar în schimbul acestora şi-a început viaţa cu neascultarea şi nerecunoştinţa. Dumnezeu însă a continuat să-i facă bine şi mai departe, şi nu mai puţin bine decât îi făcuse mai înainte. Prin aceasta Dumnezeu a arătat că, şi dacă păcătuim de nenumărate ori şi ne întoarcem faţa de la El, totuşi nu încetează să Se îngrijească de mântuirea noastră, numai şi numai ca noi să ne întoarcem la El şi să ne mântu-im. Dacă însă noi stăruim în rău şi nu ne mântuim, înseamnă că noi nu voim, deşi Dumnezeu a făcut tot ce trebuie să facă.
Mulţi cred că alungarea din rai , interzicerea de a mânca din pomul vieţii  şi moartea  ar fi pedepse şi chinuri date de Dumnezeu omului. Toate acestea însă sunt tot atâtea manifestări ale purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de om, ca şi binefacerile de mai înainte. Par paradoxale spusele mele, dar sunt adevărate. Faptele sunt într-adevăr contrarii, dar scopul lor, şi al celor dinainte de cădere şi al celor de după cădere, este acelaşi şi potrivit dorinţei şi purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de om. Iată ce vreau să spun: faptul că l-a alungat din rai, că l-a pus să locuiască în preajma raiului , că l-a îndepărtat de pomul vieţii, că l-a făcut muritor şi faptul că, mai înainte, Dumnezeu declarase că nici una dintre aceste hotărâri nu-l va atinge dacă va asculta de porunca Sa, nu arată altceva decât că hotărârile lui Dumnezeu, atât înainte de cădere cât şi după cădere, n-au fost date decât în vederea mântuirii şi cinstirii omului. N-am nevoie să vorbesc despre rostul binefacerilor date omului înainte de cădere, căci toţi îl cunosc; trebuie însă să vorbesc despre rostul mântuitor al hotărârilor date de Dumnezeu după ce omul a păcătuit,

3. Cum vom şti însă că şi hotărârile date după cădere au fost spre folosul omului? Dacă ne vom gândi la cele ce-ar fi suferit omul dacă Dumnezeu nu dădea aceste hotărâri.
- Ce ar fi suferit?
- Dacă omul ar fi rămas în cinstea din momentul creaţiei şi după ce diavolul îi făgăduise că va fi asemenea lui Dumnezeu prin călcarea poruncii , ar fi căzut în trei groaznice păcate. Primul, ar fi socotit că Dumnezeu este pizmuitor, înşelător şi mincinos; al doilea, ar fi socotit binefăcător şi prieten pe adevăratul înşelător şi pe tatăl minciunii şi al invidiei; şi, în sfârşit, al treilea, ar fi trăit mai departe numai păcătuind. Scoţându-l atunci din rai, Dumnezeu l-a scăpat de aceste păcate. Tot aşa fac şi doctorii: daca lasă rana aşa cum este, măresc, prin înmulţirea puroiului, gravitatea bolii; dacă însă o taie, împiedică înaintarea infecţiei. Ai putea însă să-mi obiectezi:
- Pentru ce spui asta? Dumnezeu nu S-a oprit numai la atât; în afară de acestea, a mai împovărat omul şi cu sudoarea şi munca; iar acestea alungă tihna atât de râvnită de firea omenească.
- Spune-mi, te rog: Dacă acum, când trebuie să asudăm şi să muncim, nu încetăm să păcătuim, ce n-am fi îndrăznit să facem dacă Dumnezeu ne-ar fi lăsat să trăim în desfătare continuă, fără să muncim deloc? Scriptura spune:  “Multă răutate a învăţat lenevirea” . Faptele de fiecare zi şi cele petrecute pe vremea strămoşilor noştri dau dreptate cuvintelor Scripturii. “Şi a şezut poporul spune Scriptura, de a mâncat şi a băut şi s-a sculat să joace” . Şi iarăşi: “Cel iubit s-a îngrăşat, s-a îngroşat s-a lăţit şi a dispreţuit pe Dumnezeu” . De acord cu aceste texte se pronunţă şi Fericitul David, zicând: “Când îi ucidea, atunci Îl căutau şi se întorceau şi mânecau la Dumnezeu” . Iar Ierusalimului, Dumnezeu îi spune prin profetul Ieremia: “Prin toate învaţă-te, Ierusalime, ca să nu se depărteze sufletul Meu de tine” . Că trebuie să se smerească şi să caute mântuirea nu numai cei răi, ci şi cei buni, o spune iarăşi profetul: “Bine este mie, Doamne, că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale” . Mai târziu, Ieremia strigă acelaşi lucru, chiar dacă nu întrebuinţează aceleaşi cuvinte: “Bine este de bărbatul care va lua jug greu din tinereţea sa; va şedea singur şi va tăcea” . Ieremia se roagă pentru el lui Dumnezeu, zicând: “în ziua cea rea nu mă cruţa, ca să nu mă înstrăinez de Tine” . Iar Fericitul Pavel, deşi a strălucit atât de mult în har şi a depăşit firea omenească, totuşi cerea şi el să aibă parte de folosul acestui bine; pentru aceea şi spune: “Mi s-a dat mie un ghimpe în trup, înger al Satanei ca să mă bată peste obraz, ca să nu mă mândresc. Pentru aceasta am rugat de trei ori pe Domnul şi mi-a spus: îţi este destul harul Meu, căci puterea Mea, în slăbiciune se desăvârşeşte” . Deşi era cu putinţă ca şi fără prigoane, necazuri, oboseli şi sudoare să se săvârşească propovăduirea Evangheliei, totuşi Hristos n-a voit să cruţe pe propovăduitori. De aceea le şi spune: “în lume, necazuri veţi avea” .
Iar celor care voiau să meargă în împărăţia cerurilor le porunceşte să meargă pe calea cea strâmtă, căci pe altă cale nu se poate intra . Prin urmare, necazurile, ispitele şi nenorocirile care vin peste noi ne arată tot atât de mult purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca şi binefacerile Sale. Dar pentru ce vorbesc de necazurile de aici? Chiar ameninţarea cu focul gheenei ne înfăţişează tot atât de bine iubirea Lui de oameni, ca şi făgăduinţa împărăţiei cerurilor. Dacă nu ne-ar ameninţa cu iadul, n-am dobândi atât de iute bunătăţile cereşti. Dacă frica de pedepse n-ar împinge pe cei mai trândavi, făgăduinţa bunătăţilor ar fi neîndestulătoare spre a îndemna la virtute. Din pricina aceasta a scos Dumnezeu pe Adam din rai; dacă după călcarea poruncii, cinstea dată lui ar fi rămas nezdruncinată şi sigură, atunci tocmai cinstea ce i se dăduse l-ar fi făcut încă şi mai rău.
Dar pentru ce vorbesc despre Adam? Ce n-ar fi făcut Cain dacă ar fi fost în rai, dacă s-ar fi desfătat de atâtea bucurii, o dată ce, lipsit de toate acestea, având pedeapsa primită de tatăl lui înaintea ochilor, nu s-a înţelepţit, ci a căzut în cel mai mare păcat, fiind el cel dintâi care a descoperit uciderea, fiind el cel dintâi care a săvârşit omorul, păcatul cel mai groaznic din toate? N-a ajuns la această crimă treptat şi cu scurgerea vremii, ci, deodată şi pe neaşteptate, a sărit îndată în vârful păcatelor, a viclenit şi a omorât pe fratele său, pe cel care se născuse din aceleaşi dureri ale naşterii ca şi el, pe cel care nu-l nedreptăţise cu nimic, în afară doar dacă socotea nedreptate faptul că îl cinstea pe Dumnezeu. Cunoaşte şi de aici iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Când Cain L-a ocărât pe Dumnezeu aducându-I ca jertfă ce avea mai prost. Dumnezeu nu Se mânie, ci îl sfătuieşte prin cuvânt şi-l mângâie în durerea sa; când însă l-a omorât pe fratele său, da, atunci porneşte împotriva lui şi-l pedepseşte. Şi totuşi, faptele lui Cain de dinainte de omor erau vrednice de aceeaşi pedeapsă, dar, mai bine spus, de una şi mai cumplită. Dacă între oameni pare lucru grav şi o ocară când un servitor păstrează pentru el ce este mai bun şi aduce stăpânului ce este mai prost, cu cât mai mult va fi o ocară adusă lui Dumnezeu dacă-I aducem ca jertfă ce avem mai prost? Cain însă nu a săvârşit numai acest păcat, ci şi altul tot atât de mare, anume s-a supărat din pricină că Dumnezeu l-a cinstit pe fratele său.
Dacă s-ar fi căit de păcatul lui, ar fi fost primit cu bucurie datorită acestei prea frumoase schimbări. Dar căderea lui Cain nu a venit de pe urma pocăinţei, ci a invidiei şi a urii, aşa după cum o dovedeşte sfârşitul tuturor acestor întâmplări. Cain s-a supărat pe Dumnezeu pentru că nu l-a cinstit ca şi pe fratele său, deşi ocărâse pe Dumnezeu, şi pentru că Dumnezeu a preferat pe cel bun în locul celui rău. Cu toate că numai acest păcat, mânia împotriva lui Dumnezeu, merita o cumplită pedeapsă, Dumnezeu Se poartă cu vinovatul cu mult mai bine decât merita şi încearcă să-i liniştească sufletul lui tulburat de mânie. Pentru că mânia îl dusese pe Cain la tristeţe, Dumnezeu îi spune: “Linişteşte-te”! . A spus aceste cuvinte, cu toate că ştia până unde va împinge Cain răutatea sa.
Dumnezeu vrea să taie din rădăcini orice obiecţie ce I s-ar fi adus din partea celor nerecunoscători, într-adevăr, dacă l-ar fi pedepsit chiar de la început, mulţi ar fi făcut fel de fel de obiecţii şi ar fi spus: “Nu era oare cu putinţă să-l îndemne, să-l sfătuiască, să-l înfricoşeze mai întâi şi numai după ce vedea că stăruia în purtarea sa să-l pedepsească? Aşa însă, l-a pedepsit dintr-o dată cu prea multă cruzime şi neomenie”.
Pentru a preîntâmpina aceste obiecţii, Dumnezeu rabdă îndelung insultele ce I s-au adus, întâi, pentru a închide gura acestora, al doilea, pentru a arăta că şi pe Adam, tatăl lui Cain, l-a mustrat tot cu bunătate, şi, în sfârşit, pentru a îndemna la pocăinţă pe urmaşi, având înaintea lor pildă marea bunătate a lui Dumnezeu. Cain este pedepsit numai după ce şi-a adunat luişi mânia lui Dumnezeu în urma învârtoşării inimii lui şi a lipsei de căinţă. Dacă ar fi rămas nepedepsit şi după săvârşirea omorului, ar fi făcut păcate şi mai mari.
Nu poţi spune că a păcătuit Cain din neştiinţă, atunci când a adus ca jertfă lui Dumnezeu ce a avut mai prost. Se poate spune, oare, că nu ştia fratele mai mare ce ştia fratele mai mic? Dar dacă vrei, admit că primul păcat al lui Cain ar fi fost săvârşit din neştiinţă. Dar după ce a auzit din gura lui Dumnezeu: “Linişteşte-te!”, după ce a fost iertat, mai poţi spune că din neştiinţă a săvârşit omorul, din neştiinţă a pângărit pământul, din neştiinţă a călcat în picioare legile firii? Vezi deci că nici păcatul cel dintâi nu l-a săvârşit din neştiinţă, ci din răutate, din viclenie, din cea mai grozavă ticăloşie.
Ce pedeapsă i-a dat pentru aceste păcate? “Vei geme şi vei tremura pe pământ” , a spus Dumnezeu.
Se pare că este amară această pedeapsă. Nu va mai părea însă amară dacă ne gândim la păcatul lui Cain şi dacă cercetăm bine pedeapsa. Când a adus daruri proaste ca jertfă, s-a supărat că el, care a jignit, n-a fost cinstit de Dumnezeu, Cel ce fusese jignit; când a fost sfătuit să nu se supere şi să fie liniştit, a dispreţuit sfatul lui Dumnezeu; în sfârşit, a fost primul om care a săvârşit omorul, dar, mai bine spus, a săvârşit o ticăloşie cu mult mai blestemată decât uciderea, a îndurerat pe părinţii lui, a minţit pe Dumnezeu. “Sunt eu păzitorul fratelui meu?” , a spus Cain. Şi pentru toate aceste păcate este pedepsit numai să se teamă şi să tremure.
Mai mult încă, aş putea spune că bunătatea lui Dumnezeu reiese nu numai de acolo că a dat o pedeapsă mai blândă decât păcatul săvârşit, ci şi de acolo că pedeapsa aduce cu sine şi un mare câştig. Care? Câştigul este că prin pedeapsa dată lui Cain întelepţeşte pe toţi oamenii de mai târziu şi-i face mai buni. Acesta a fost scopul pentru care Dumnezeu nu l-a omorât pe Cain. Nu este acelaşi lucru a auzi că un oarecare Cain a murit pentru că l-a ucis pe fratele său şi a vedea pe ucigaş pedepsit sub ochii tăi, în primul caz, spusele n-ar fi fost crezute tocmai din pricină că ticăloşia lui Cain ar fi părut prea mare în ochii tuturor; în al doilea caz însă, fapta sa este cunoscută şi crezută şi de contemporanii săi, şi de urmaşi, tocmai pentru că îl vedeau pe el gemând şi tremurând pe pământ, pentru că trăia printre oameni, pentru că avea mulţi martori ai pedepsei date lui, într-o perioadă de timp destul de lungă.
Dar aş putea fi întrebat:
- Dar ce folos a avut Cain de pe urma micşorării pedepsei?
- Foarte mare folos. Dumnezeu S-a îngrijit de mântuirea lui când căuta, atât cât se putea, să împiedice furia lui Cain prin cuvinte de sfătuire. Dar dacă vei cerceta şi pedeapsa dată lui după ce săvârşise omorul, vei vedea că şi ea conţine mult folos. Dacă Dumnezeu l-ar fi omorât îndată pe Cain, nu i-ar fi dat timp să se căiască şi să se îndrepte; dar prin faptul că a trăit cu frică şi cu cutremur, putea câştiga mult de pe urma vieţuirii lui mai departe, numai dacă nu era cu totul nesimţitor şi mai mult fiară decât om. În afară de aceasta, prin pedeapsa dată i s-a micşorat şi pedeapsa din lumea cealaltă.
Într-adevăr, nenorocirile sau pedepsele aduse peste noi de Dumnezeu în viaţa aceasta taie o mare parte din chinurile de dincolo, în privinţa aceasta găseşti multe mărturii în dumnezeieştile Scripturi. Vorbind cu ucenicii Săi, Hristos le-a spus pilda bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr; fiind rugat Avraam de bogat să-i îngăduie lui Lazăr să-i stropească puţin cu vârful degetului limba lui aprinsă, Avraam i-a răspuns: “Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune în viaţa ta, iar Lazăr, pe cele rele; acum însă el aici se mângâie, iar tu te chinuieşti” . Iar Pavel (şi când spun Pavel, spun tot poruncile lui Hristos, căci Hristos mişca sufletul acela fericit), scriind corintenilor despre cel care făcuse desfrânare, porunceşte să fie dat Satanei spre pieirea trupului, ca să i se mântuie sufletul în ziua Domnului nostru Iisus Hristos . Iarăşi, când vorbeşte către cei care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Sfintele Taine, spune: “Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci dacă ne-am judeca pe noi, n-am mai fi judecaţi de Domnul; dar fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” .
Vezi ce nespusă este iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi ce nemărginită este bogăţia bunătăţii Lui? Vezi că Dumnezeu face totul şi nu lasă nimic la o parte, ca atunci când păcătuim să ajungem să suferim o pedeapsă mai blândă decât aceea pe care o merităm, sau chiar să scăpăm cu totul de ea?

4. Ar putea însă să mă întrebe cineva:
-   Pentru  care  motiv  Dumnezeu   n-a  nimicit  dintru început pe înşelător, pe diavol?
-  Tot pentru că Dumnezeu ne poartă foarte mult de grijă. Dacă spurcatul diavol ar fi biruit pe om prin forţă, întrebarea ar fi avut vreun rost? Dar dacă Dumnezeu i-a luat diavolului puterea de a forţa pe oameni şi acesta are numai puterea de a-i îndupleca prin ispită (şi stă în puterea noastră de a fi înduplecaţi sau nu), pentru care motiv îndepărtezi din faţa omului prilejul de a fi slăvit de Dumnezeu, pentru ce-i tai prilejul de a fi încununat? în afară de asta, chiar în cazul când Dumnezeu ar fi ştiut că diavolul este de nebiruit, că are să supună pe toţi prin puterea lui, chiar dacă l-ar fi lăsat liber, totuşi nici în acest caz nu este cu cale să fii nedumerit; chiar şi atunci, de noi depindea ca să ne stăpânească şi să biruie pe cei care se supun lui de bunăvoie, şi nu prin forţă.
Totuşi, nici această explicaţie n-ar mulţumi pe cei care vor să se certe cu Dumnezeu. Ştim că mulţi oameni au biruit puterea diavolului şi mulţi îl vor birui de acum înainte. Pentru ce deci ţii cu orice preţ să lipseşti de o cinste atât de mare pe cei care vor să fie slăviţi de Dumnezeu, pe cei care vor să dobândească o victorie atât de strălucitoare? Dumnezeu a avut un scop când n-a nimicit pe diavol: a îngăduit acelora care mai înainte fuseseră doborâţi de el, să-l doboare pe diavol. Iar hotărârea aceasta a lui Dumnezeu este pentru diavol mai mult decât o pedeapsă, şi este destul de puternică să-i aducă cea mai cumplită osândă.
Mi s-ar mai putea pune o întrebare:
- Toţi oamenii îl vor birui pe diavol?
- Dar ce legătură are această întrebare cu cele spuse mai sus? Este cu mult mai drept ca cei curajoşi să aibă prilejuri de a-şi arăta voinţa şi râvna lor, iar cei lipsiţi de voinţă şi râvnă să fie pedepsiţi pentru trândăvia lor, decât să fie sacrificaţi cei dintâi din pricina celor din urmă. În cazul de acum, dacă leneşul este biruit, apoi înfrângerea sa nu se datorează vrăjmaşului său, diavolul, ci propriei sale trândăvii. Dovadă, mulţimea celor care au biruit pe diavol, în cazul în care Dumnezeu ar fi nimicit pe diavol, oamenii curajoşi ar fi fost sacrificaţi de dragul celor leneşi şi n-ar mai fi avut cum să se folosească de curajul lor. Această din urmă situaţie este asemănătoare cu aceea a unui antrenor de atletism care instruieşte doi atleţi, dintre care unul, gata să lupte cu rivalul său, dă dovadă de multă răbdare şi stăruinţă şi este în stare să-şi încununeze fruntea cu laurii biruinţei, celălalt însă preferă trândăvia şi traiul bun în locul exerciţiului; prin trândăvia sa l-a scos din luptă şi pe rivalul său, iar antrenorul este silit să nu-i mai pună să lupte. Astfel, atletul cel vrednic a fost sacrificat din pricina celui leneş; celălalt n-a ajuns rău din pricina celui vrednic, ci din pricina propriei sale răutăţi.
S-ar părea că întrebarea pusă mai înainte se referă numai la diavol, dar ea, potrivit şirului de idei la care poate da naştere, poate ajunge până la a învinui şi a defăima pronia dumnezeiască şi la a ataca întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Va ajunge să învinuiască pe Dumnezeu pentru că a creat gura şi ochii, deoarece prin ochi oamenii poftesc ce nu trebuie şi cad în desfrâu, iar prin gură exprimă cele mai pierzătoare de suflet învăţături!
Dar aş întreba şi eu:
- Ar fi trebuit oare din pricina aceasta ca oamenii să fie fără limbă şi fără ochi? ne vom tăia oare picioarele şi mâinile pentru că unele sunt pătate de sânge, iar altele aleargă spre păcat?
Şi nici urechile nu vor putea să scape de nenorocirea adusă asupra lor de întrebarea aceasta; urechile primesc cuvinte fără rost şi trimit sufletului învăţături stricătoare de suflet; ar trebui, deci, să ne tăiem şi urechile. Dacă aşa stau lucrurile, atunci aceeaşi soartă ar trebui să o aibă şi mâncărurile, băuturile, cerul, pământul, marea, soarele, lumina, luna, corul stelelor şi toate felurile de animale. La ce vor mai folosi toate acestea dacă mi-l ciopârţeşti atât de fără milă pe om, pentru care au şi fost create? Îţi dai seama deci la ce batjocură şi absurditate te sileşte această întrebare să ajungi?
Diavolul îşi face luişi rău, şi nu nouă. Noi, dacă am voi, vom putea culege multe roade bune chiar prin el, împotriva dorinţei şi voinţei lui. Acesta-i lucru minunat în ochii noştri şi prin aceasta se vădeşte şi mai mult nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu, îl ustură pe diavol desăvârşirea în virtute a oamenilor şi-l îndurerează cu totul, dar când vede că ajungem mai buni chiar cu ajutorul lui, atunci nenorocirea ce cade pe capul lui n-o mai poate suporta.
- Dar în ce chip ne dă ajutor diavolul să ajungem mai buni?
- Temându-ne de cruzimea lui, de necontenitele sale viclenii şi de repetatele sale uneltiri, ne face să nu dormim mult, să priveghem, să ne aducem aminte mereu de Domnul. Cele ce spun nu sunt spusele mele, ci ale Fericitului Pavel.  Ascultă-l   că  deşteaptă  pe  credincioşii   adormiţi, aproape cu aceleaşi cuvinte. Scriind efesenilor, grăieşte aşa: “Nu avem de luptat împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii din văzduhuri” . Pavel spunea aceste cuvinte efesenilor nu pentru a-i descuraja, ci cu gândul de a-i ridica. Iar Petru spune: “fiţi treji, privegheaţi, căci potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită; staţi-i împotrivă, tari în credinţă” . Spunea aceste cuvinte voind să-i facă mai tari şi să-i convingă să trăiască în apropierea lui Dumnezeu cât mai mult.
Cel care vede pe duşman gata de atac aleargă repede şi se alătură celui care poate să-l ajute. Tot aşa fac şi copiii: când văd ceva de care se tem, îşi găsesc scăparea la sânul mamei; se agaţă de hainele ei, se ţin cu tărie de ele şi nu se desprind oricât ar căuta cineva să-i smulgă; când însă nu-i sperie nimic, chiar dacă mama lor i-ar chema şi i-ar striga, nu-i dau nici o atenţie, nu ţin seamă de ea că-i cheamă, îi întorc spatele, deşi mama întrebuinţează multe şiretlicuri spre a-i atrage la sânul ei; nu se uită că masa e întinsă şi-i aşteaptă. Din pricina aceasta multe mame, pentru că nu pot să-şi aducă lângă ele copiii, fac momâi şi sperietori ca să-i înţelepţească să se întoarcă şi să-i convingă să alerge din nou lângă ele. Lucrul acesta se petrece nu numai cu copiii, ci şi cu noi. Atunci ne înţelepţim, atunci ne venim în fire, atunci alergăm cu mai multă grabă la Dumnezeu, când diavolul ne înfricoşează şi ne face să ne cutremurăm de frică.
Dacă diavolul ar fi pierit şi ar fi dispărut de la început, mulţi oameni poate că ar fi socotit basme toate relele săvârşite de el înainte ca Dumnezeu să-l fi nimicit, anume că a înşelat pe om, că l-a scos din bunătăţile cele multe; dimpotrivă, s-ar fi spus că Dumnezeu a făcut asta, a pierdut pe diavol, mânat de invidie şi de răutate. Nu sunt şi acum oameni care îndrăznesc să susţină asta, deşi au îndestulătoare dovezi că diavolul nu urmăreşte altceva decât să înşele? Ce n-ar îndrăzni însă oamenii să spună, ce n-ar îndrăzni să rostească dacă ar fi fost nimicit diavolul, dacă deci n-ar cunoaşte pe propria lor piele răutatea lui? În general vorbind, dacă am cerceta cu de-amănuntul faptele, am vedea că nu toate faptele noastre rele se datorează ispitei diavolului; unele rele se săvârşesc sub înrâurirea lui, altele se săvârşesc din cauza trândăviei şi dispreţului ce ni-l arătăm nouă înşine.
Dar de unde ştim, spre a ne întoarce la cele spuse la început, de unde ştim că diavolul s-a apropiat de Cain, că l-a sfătuit să săvârşească omorul? Despre Eva, mama lui, ştim din Scriptură că a vorbit cu ea şi că prin vorbire faţă către faţă a înşelat-o ; despre Cain însă nu se spune aşa ceva în Scriptură, în afară de cazul că ai accepta că diavolul a strecurat în sufletul său gândurile cele rele. Şi s-a putut întâmpla aşa din pricină că l-a primit pe diavol în sufletul său, că s-a lăsat convins de el şi că i-a îngăduit să înceapă asaltul împotriva lui. Cu toate acestea, Dumnezeu nu l-a părăsit pe Cain, ci a stăruit să-l înveţe şi să-l sfătuiască prin cuvintele şi faptele prin care în aparenţă îl pedepsea.
Dar pentru ce vorbesc de pedepsirea lui Cain, a unui singur om, când ne poate arăta purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi potopul, în care au pierit aproape toţi oamenii de pe pământ?
Mai întâi, Dumnezeu n-a adus peste lume nenorocirile acelea deodată şi pe neaşteptate, ci a vorbit despre ele mai dinainte; nu cu puţină vreme înainte, ci, cu o sută douăzeci de ani. Apoi, pentru ca să nu uite oamenii cuvintele Sale, din pricină că le spusese cu atâta vreme mai înainte, şi să se trândăvească, a poruncit să se facă acea corabie în faţa ochilor lor; iar facerea corăbiei le striga, mai puternic decât glasul, ameninţarea lui Dumnezeu. Pedeapsa lui Cain fusese uitată de lume; corabia însă le stătea mereu înaintea ochilor şi le aducea aminte necontenit de ameninţarea lui Dumnezeu. Dar nici aşa oamenii nu s-au înţelepţit, ci chemeau şi atrăgeau asupra lor nenorocirea.
Dumnezeu n-a voit să ameninţe pe oameni cu potopul şi nici să-l aducă asupra lor, după cum n-a voit să ne arunce în gheenă; noi suntem de vină dacă a venit potopul şi dacă există iad. Bărbatul cel înţelept, dându-şi seama de acest lucru, spunea: “Dumnezeu n-a făcut moartea, nici nu se bucură de pieirea celor vii” . Şi însuşi Dumnezeu spune la fel prin profetul Iezechiel: “Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” . Dacă nu ne întoarcem la Dumnezeu, noi suntem aceia care atragem asupra noastră pieirea şi moartea, nu Dumnezeu, Care nu vrea ca noi să pierim şi Care ne arată cum să fugim din calea diavolului.
Dar numai atât am de spus despre potop? Nu avem nici un câştig sufletesc de pe urma acestei întâmplări?
Nici nu este cu putinţă să spun cât este de mare câştigul sufletesc şi pentru cei care au murit atunci, şi pentru urmaşii lor. Cei morţi atunci au fost împiedicaţi de a păcătui mai mult, iar urmaşii lor au câştigat mai mult decât ei, căci o dată cu păcătoşii de dinainte de potop a dipărut, ca să spun aşa, atât aluatul, cât şi frământătura păcatelor. Dacă oamenii, fără să fie învăţaţi prin exemplul altora, pot descoperi cu uşurinţă căile păcatului, ce păcate n-ar fi săvârşit dacă aveau atâţia învăţători care să-i îndemne spre săvârşirea păcatului? Ca să nu se întâmple asta, şi pentru ca oamenii de după potop să nu aibă atât de mulţi dascăli ai păcatului, i-a pierdut cu totul pe toţi.

5. Dar care este motivul binecuvântat, sau mai bine spus nebunesc, al celor care nu vor să săvârşească binele, şi pun fel de fel de întrebări cu intenţia de a arunca vina pe Dumnezeu pentru toate păcatele lor?
Ei ridică obiecţia următoare:
-  Dacă Dumnezeu n-ar fi îngăduit, diavolul nu s-ar fi apropiat de om şi nici nu l-ar fi înşelat la început pe Adam.
- Da, dar în cazul acesta Adam n-ar mai fi putut să-şi dea seama de fericirea avută, nici n-ar mai fi putut să fie coborât din mândria nebunească ce-l stăpânea. Ce n-ar fi îndrăznit să facă Adam dacă n-ar fi fost înţelepţit prin pedeapsă, el, care-şi făcuse despre dânsul o idee atât de mare, încât se aştepta să ajungă dumnezeu? Dar să presupunem că diavolul nu l-ar fi sfătuit şi că n-ar fi vorbit deloc cu Eva despre pomul cunoştinţei binelui şi răului. Te întreb: n-ar fi păcătuit dacă nu se întâmpla nimic din acestea? Nu se poate spune. Cel care a fost convins aşa de uşor de femeie, ar fi căzut prin el însuşi iute în păcat, chiar dacă n-ar fi fost la mijloc diavolul. Iar căderea aceasta ar fi făcut ca pedeapsa să-i fie şi mai mare. De altfel, întreaga cădere nu se datorează numai diavolului; femeia a căzut în păcat şi pentru că era stăpânită de dorinţa de a gusta din pom. Scriptura o arată prin cuvintele: “Şi a văzut femeia că este bun pomul la mâncare şi plăcut ochilor la vedere şi frumos de a-l cunoaşte; şi luând rodul lui, a mâncat” , Nu spun acest lucru cu gândul de a scăpa pe diavol de învinuirile ce i se aduc, că a uneltit împotriva primilor oameni, ci cu gândul de a arăta că strămoşii noştri dacă n-ar fi dorit ei înşişi să cadă, nimeni, nici diavolul, nu i-ar fi putut face să cadă. Cel care primeşte cu atâta uşurinţă ispita altuia este el însuşi, chiar înainte de ispită, un trândav şi un molâu. Diavolul nici n-ar fi avut atâta putere, nu l-ar fi biruit dacă vorbea într-adevăr cu un suflet treaz şi veghetor.
Dar sunt unii oameni care, atunci când iau în discuţie acest loc din Scriptură, lasă la o parte pe diavol şi se ocupă numai de porunca dată omului de Dumnezeu; lasă la o parte şi pe omul care a călcat porunca, şi acuză pe Dumnezeu, zicând:
- Pentru ce Dumnezeu le-a mai dat această poruncă o dată ce ştia că strămoşii noştri vor păcătui?
- Şi acestea sunt tot cuvinte diavoleşti şi născociri de gânduri necuvioase. Că Dumnezeu a avut mai mare purtare de grijă de oameni dacă a dat această poruncă decât dacă nu o dădea, se va vedea lămurit din cele ce voi spune. Să presupunem că Adam n-ar fi avut o voinţă atât de slabă, aşa cum faptele au dovedit-o; să presupunem că n-ar fi primit nici o poruncă şi ar fî rămas să trăiască desfătându-se în rai. Spune-mi, te rog, moliciunea şi trândăvia de pe urma bunului trai l-ar fi dus la mai rău sau la mai bine? Îşi poate da seama orişicine că ar fi căzut în cele mai mari păcate, deoarece nu lua seama la el însuşi. O dată ce încă nici nu era sigur că va ajunge nemuritor, ba, dimpotrivă, ştia bine că această nădejde îi era încă îndepărtată, şi totuşi s-a înălţat la o aşa de mare mândrie şi nebunie, încât să nădăjduiască acest lucru, că va ajunge dumnezeu, deşi această nădejde îi era întemeiată nu pe altceva decât pe spusele diavolului care-i făgăduia îndumnezeirea, spune-mi, te rog, la ce nebunie n-ar fi ajuns dacă era sigur că este nemuritor? Ce păcate n-ar fi săvârşit? Ar mai fi ascultat oare vreodată de Dumnezeu? Aducând această acuzaţie lui Dumnezeu, faci acelaşi lucru ca şi când ai ţine de rău pe cel care opreşte curvia, pentru că cei cărora le este adresată porunca au de gând să curvească. Nu sunt aceste cuvinte culmea nebuniei? Să presupunem că omul n-ar fi primit această poruncă de la Dumnezeu şi că diavolul s-ar fi apropiat de el şi l-ar fi sfătuit să se revolte împotriva lui Dumnezeu; şi în acest caz diavolul l-ar fi convins foarte uşor pe om să o facă. Dacă, şi după ce a primit porunca lui Dumnezeu, a dispreţuit pe Dumnezeu, Care i-a dat-o, atunci, dacă n-ar fi primit nici o poruncă de la El, iute ar fi uitat că mai are un stăpân. Pentru aceasta, prin porunca dată, Dumnezeu a luat-o înainte şi l-a învăţat că are un stăpân şi că trebuie să asculte întru totul de El. Dar mi s-ar putea obiecta:
- Dar a ieşit vreun folos de aici?
- Dacă n-a ieşit nici un folos, vina n-o poartă Dumnezeu, Care l-a învăţat că are un stăpân, ci omul, care n-a primit această minunată învăţătură.
Darea poruncii însă n-a fost fără de folos nici după călcarea poruncii. Faptul că s-a ascuns, că şi-a mărturisit păcatul, că bărbatul a căutat să arunce vina celor petrecute pe femeie, iar aceasta, pe şarpe, este o dovadă că ei s-au temut, că au tremurat, că au cunoscut autoritatea lui Dumnezeu. Oricine îşi poate da seama cât de mare folos sufletesc au avut când au trecut de la nădejdea satanică de a ajunge dumnezei la o frică atât de mare. Cel care şi-a închipuit că va ajunge asemenea cu Dumnezeu s-a smerit şi s-a micşorat atât de mult, încât tremura de frica pedepsei şi a chinului, şi şi-a mărturisit păcatul. Nu este un lucru mic că atunci când a păcătuit n-a avut nici o mustrare de cuget, iar după săvârşirea păcatului şi-a văzut şi şi-a recunoscut iute păcatul; ci, dimpotrivă, este lucru şi cale şi început spre îndreptare şi schimbare în mai bine.
Aşadar, nu este cu putinţă să cunoaştem sau să înfăţişăm toată bunătatea Domnului faţă de noi. Din cele ce ştiu, voi spune ce este mai însemnat.
După o atât de mare neascultare, după atât de mari păcate, atunci când tirania păcatului a cuprins toată lumea, când lumea trebuia deci să fie pedepsită în chipul cel mai greu, să piară desăvârşit şi să nu se mai audă de neamul omenesc, atunci a arătat Dumnezeu faţă de noi cea mai mare binefacere, jertfind pe Unul-Născut pentru duşmanii Lui, pentru cei ce-L urau şi-L duşmăneau; iar prin jertfa Unuia-Născut ne-a împăcat cu El şi a făgăduit că ne va da împărăţia cerurilor, viaţa veşnică şi nenumărate bunătăţi, pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit . Ce poate egala această purtare de grijă, această iubire de oameni şi această bunătate a lui Dumnezeu? Pentru aceasta El însuşi spune: “Cât este de departe cerul de pământ, atât sunt de departe căile Mele de căile voastre” . Iar prea blândul David, vorbind despre iubirea Lui de oameni, spune: “După înălţimea cerului de la pământ a întărit Domnul mila Sa spre cei ce se tem de Dânsul; pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre; in ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El” . Aceasta nu înseamnă că la atât se mărgineşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu; David a întrebuinţat această pildă pentru că noi nu cunoaştem un alt exemplu de dragoste mai mare decât dragostea tatălui faţă de fiu.
Isaia, la rândul său, ne dă o pildă şi mai potrivită; el ia ca exemplu al dragostei lui Dumnezeu dragostea de mamă, mai puternică decât dragostea tatălui pentru copii: “Va uita o femeie pe pruncul ei? /Nu-i va fi milă de fiii pântecelui ei? Chiar dacă femeia îşi va uita copiii ei, Eu nu te voi uita, zice Domnul” . Prin aceste cuvinte Profetul arată că mila lui Dumnezeu faţă de oameni este mai mare chiar decât dragostea unei mame faţă de propriii ei copii. Aceste lucruri le spuneau profeţii; iar Hristos însuşi, vorbind cu iudeii, le spunea: “Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel ceresc va da cele bune celor care cer de la El?” . Prin aceste cuvinte Hristos n-a vrut să arate altceva decât că, pe cât este de mare deosebirea dintre buni şi răi, pe atât este de mare şi deosebirea dintre purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi purtarea de grijă a părinţilor.
Nu te opri însă numai la atât, ci mergi cu mintea chiar mai departe. Despre dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni s-au mai spus şi aceste cuvinte, al căror înţeles îl pricepem atât cât putem: Cine are cunoştinţa nemărginită şi bunătatea nemărginită, negreşit va avea nemărginită şi iubirea de oameni. Chiar dacă nu descoperim această iubire de oameni în fiecare din întâmplările ce se petrec în lume, apoi chiar această neştiinţă a noastră este tot un semn, tot o dovadă a dragostei Sale nemărginite de lume. Dumnezeu face în fiecare zi multe şi mari lucruri pentru mântuirea noastră; iar acestea sunt cunoscute numai de El. Dumnezeu face bine neamului nostru omenesc numai în virtutea bunătăţii Sale, iar din cauză că nu are nevoie să fie slăvit de noi, nici să-L răsplătim în vreun chip oarecare, de aceea face ca cele mai multe binefaceri ale Sale să ne rămână ascunse nouă; iar dacă uneori ni le descoperă, apoi o face tot din cauza noastră, pentru ca prin recunoştinţa ce I-o arătăm să atragem asupra noastră şi mai mult ajutor. Să nu-I mulţumim deci lui Dumnezeu numai pentru binefacerile pe care le ştim, ci şi pentru cele pe care nu le ştim. Dumnezeu ne face bine nu numai când voim, ci ne face bine chiar când nu voim. Pavel, cunoscând acest lucru, ne sfătuieşte să-I mulţumim lui Dumnezeu pururea şi pentru toate .
Dumnezeu nu poartă de grijă numai de toţi îndeobşte, ci Se îngrijeşte îndeosebi şi de fiecare dintre noi. El însuşi o spune: „Nu este vrere înaintea Tatălui Meu Celui din ceruri ca să piardă pe vreunul din aceştia mici” . Aceste cuvinte au fost spuse celor care credeau în El. Dar Dumnezeu vrea ca şi cei care nu cred în El să se mântuiască, vrea ca toţi să se întoarcă la El şi să creadă în El, după cum spune şi Pavel: “Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului” . Iar Hristos spunea iudeilor: “N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” ; şi iarăşi, prin profetul Osea: “Milă voiesc, şi nu jertfă” . Mai mult încă, Dumnezeu nu părăseşte pe oameni nici atunci când nu voiesc să se facă mai buni şi să cunoască adevărul, cu toate că oamenii se bucură de o atât de mare purtare de grijă. Pentru că de bunăvoia lor s-au lipsit de vieţuirea cerească din rai, Dumnezeu le dă aici, pe pământ, în această viaţă, toate bunătăţile: face să răsară soarele Său şi peste cei răi, şi peste cei buni, plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi  şi dă oamenilor toate cele de trebuinţă pentru menţinerea vieţii acesteia. Dacă Dumnezeu poartă atât de mult grijă de duşmanii Săi, cum se poate spune că va trece cu vederea vreodată pe cei ce cred în El şi pe cei care-L slujesc după putere? Nu-i cu putinţă aceasta, nu-i cu putinţă, ci Se îngrijeşte de ei mai mult decât de tot ce există. Hristos o spune: “Şi toţi perii capului vostru sunt număraţi” .

6. Prin urmare, dragă prietene, când te gândeşti că ai aruncat din mâini, pentru Hristos, tată, casă, prieteni, rude, bogăţie nespus de mare şi multă slavă; apoi, când vezi că suferi acum o durere şi un necaz atât de cumplite, nu te lăsa abătut de gânduri negre. Din gândurile din care se naşte nedumerirea, din acelea va veni şi dezlegarea nedumeririi.
- Cum?
-  “Este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă” ; Dumnezeu a făgăduit viaţa veşnică  tuturor celor care părăsesc pe părinţi, pe rude, pe prieteni, casa şi bogăţia. Tu ai părăsit toate şi le-ai dispreţuit. Ce te împiedică, deci, să ai încredere în făgăduinţa lui Dumnezeu? Încercarea ce a venit peste tine? Dar ce legătură are ea cu făgăduinţa? Dumnezeu nu ne-a făgăduit viaţa veşnică pe pământ. Chiar dacă ar fi să se împlinească aici pe pământ făgăduinţa, nici atunci n-ar fi trebuit să te întristezi. Bărbatul cucernic şi credincios trebuie să fie atât de sigur de făgăduinţele lui Dumnezeu, încât, chiar    dacă    întâmplările    din    viaţă    par    împotriva făgăduinţelor, el să nu se tulbure, nici să deznădăjduiască în privinţa înfăptuirii lor. Să-ţi dau un exemplu.
Ce făgăduinţă a primit credinciosul Avraam, şi ce-a fost silit să facă? A primit făgăduinţa că va umple pământul cu urmaşii fiului său Isaac. Dar a primit şi o poruncă: a fost silit să-l jertfească pe Isaac, pe acela din care trebuia să se umple tot pământul. Ce-a făcut Avraam? L-a tulburat, oare, pe dreptul Avraam porunca lui Dumnezeu? Deloc! Dimpotrivă, cu toate că era atâta nepotriveală şi luptă între poruncă şi făgăduinţă, nu s-a tulburat, nu l-au cuprins ameţeli şi nici n-a spus: “Una mi-a făgăduit Dumnezeu, şi alta mă sileşte să fac; mi-a făgăduit mulţime de urmaşi din acest copil, iar acum îmi porunceşte să-l jertfesc, să-l omor. Cum se va împlini făgăduinţa o dată ce tai rădăcina? M-a înşelat şi şi-a bătut joc de mine?”.
Avraam însă n-a spus aceste cuvinte şi nici nu le-a gândit. Şi a avut dreptate! Când Dumnezeu făgăduieşte ceva, nu trebuie să ne tulburăm, nici să ne îndoim de împlinirea făgăduinţei, chiar dacă nenumărate fapte par a tăia din rădăcini făgăduinţa, în aceasta stă mai cu seamă puterea lui Dumnezeu, că El găseşte ieşire acolo unde noi nu găsim ieşire. Şi Fericitul Avraam gândea aşa. Din pricina aceasta Pavel îi admira credinţa, spunând despre el: “Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac când a fost încercat” , şi a jertfit pe unicul născut, pe cel pentru care primise făgăduinţa. Cuvintele lui Pavel arată şi pun în lumină tocmai ce spuneam.
Nu numai Avraam, dar şi Iosif, stră-strănepotul lui, a rămas neclintit, cu toate că vedea primejduită făgăduinţa dată lui de Dumnezeu atât prin trecerea îndelungată a vremii, cât şi prin multe întâmplări potrivnice. Nu se uita la acestea, ci numai la Dumnezeu, Care-i făcuse făgăduinţa. Dacă împrejurările l-ar fi doborât şi ar fi căzut în gânduri omeneşti, şi-ar fi pierdut orice nădejde că se va mai împlini făgăduinţa. Visul avut îi spusese mai dinainte că fraţii şi părinţii lui i se vor închina ; faptele însă nu numai că nu arătau o astfel de cinstire, ci contrariul, în primul rând, cei care aveau să i se închine îl aruncă într-o groapă , îl vând unor barbari şi astfel fac să fie trimis într-o ţară străină şi îndepărtată . Astfel faptele păreau a fi cu totul împotriva făgăduinţelor din vis; de asta îşi băteau joc de el ticăloşii lui fraţi şi ziceau: “Iată, visătorul acela vine; veniţi dar acum să-l omoram şi să-l aruncăm într-o groapă şi vom zice: O fiară sălbatică l-a mâncat. Şi vom vedea ce se va alege de visurile lui” . Mai târziu, cumpărătorii nu l-au vândut unui om liber, ci unui rob împărătesc , nenorocirile lui Iosif nu s-au oprit aici. Hulit de stăpâna lui, a fost închis şi a stat în temniţă mulţi ani; alţi întemniţaţi erau sloboziţi din închisoare, dar el rămânea mai departe în temniţă. Deşi erau atât de multe necazurile care puteau să-i tulbure sufletul, totuşi în toate aceste necazuri a rămas neschimbat, nu s-a îndoit o clipă că Dumnezeu nu-Şi va ţine făgăduinţa.
Cam aşa sunt şi necazurile ce-au venit peste noi, dar, mai bine spus, cu mai puţin luminiş decât ale lui losif. Pe de o parte, Dumnezeu ne-a făgăduit împărăţia cerurilor, viaţa veşnică, nestricăciunea şi nenumărate bunătăţi; pe de altă parte, faptele şi întâmplările sunt mult depărtate de aceste făgăduinţe; în viaţă întâlnim moarte, stricăciune, pedeapsă, chin şi felurite şi dese necazuri.
- Pentru care pricină face Dumnezeu aceasta, pentru ce îngăduie să se săvârşească în viaţă tocmai ceea ce-i contrar făgăduinţei Lui?
Pentru a săvârşi două lucruri foarte mari. Unul, pentru a ne da nouă o dovadă neîndoielnică a puterii Lui, anume că poate duce la capăt împlinirea făgăduinţelor, chiar atunci când faptele par a fi cu totul potrivnice; al doilea, pentru a ne învăţa să credem în El în orice împrejurare, chiar când întâmplările par potrivnice spuselor Sale. Aşa este tăria nădejdii; nu ruşinează pe cel care nădăjduieşte din toată inima. Dacă oamenii cărora li se făgăduiesc bunuri pământeşti nădăjduiesc cu atâta tărie în împlinirea făgăduinţelor, cu atât mai mult noi trebuie să avem tot atât de mare nădejde în împlinirea făgăduinţelor, cu cât nu aşteptăm împlinirea lor în viaţa aceasta, ci în veacul celălalt. Domnul ne-a spus mai dinainte că în lumea aceasta nu vom avea decât necaz şi strâmtorare .
- Pentru ce dar te tulburi, dragă prietene? Pentru ce pui la îndoială făgăduinţa lui Dumnezeu? A spune, pe de o parte, că ai dispreţuit lumea pentru Hristos, iar, pe de altă parte, că eşti părăsit de El înseamnă că nu crezi în Hristos, că pui la îndoială spusele Lui, că socoteşti înşelăciune făgăduinţa Lui. A gândi astfel înseamnă a fi cu adevărat stăpânit de demon şi a atrage asupră-ţi focul gheenei.

Mi-ai putea obiecta că sunt unii oameni care se bucură de o desăvârşită tihnă, deşi nu se ocupă cu altceva decât cu treburi lumeşti, fără să le pese de Dumnezeu.